Where do we go from here?

Simt cum mi se topeste timpul in maini si imi scapa printre degete. Maine devine ieri si azi se pierde printre suflete ratacite pe strazi inecate in sperante desarte. Si simt cum se preface sufletu-mi in umbra pe care tu o calci si treci. Eu raman aici, nu mai am unde sa merg, caci pasii ce ma duceau la iubire s-au dizolvat in temeri infantile.

Ai plecat exact atunci cand am venit si ne-am uitat, pe moment, sufletele pe o harta. Poate ca tu nu mai stii sa citesti harta, sau eu nu mai gasesc drumul… mi s-a sters cu buretele imbibat in ignoranta zilelor ce vor fi trecut. Nu stiu pe unde umblu, ca m-am golit de mine, dar inca mai caut o lume care sa dizolve cuvintele pe care le-ai tacut. As vrea sa-mi spui tot ce-ai uitat atunci, sa-mi dai tot ce-ai pierdut prin magazinele din care-mi cumparai petice pentru suflet. Din cand in cand, as vrea sa te intorci sa uiti in mine cheful tau de viata, sa-mi repari toate ceasurile ce au continuat sa ticaie dupa ce ne-a murit singuratatea. 

Ai cautat intotdeauna perfectiunea-n mine, dar eu nu am stiut sa fac alegeri bune si ti-am inchis in ochi dureri fara de nume. De-ntelegeai ca sunt doar om ce-adun in mine regasiri nescrise, nu trebuia sa-ti schimbi cerneala in stilou si nici sa-ti faci din suflet un neant de vise. Ascunzi in ochi un zambet plans, dar vocea ta inca ma linisteste. Oricat am incercat sa caut un cuvant, pentru iubire nici ca se gaseste.

Hai, vrei sa-ncepem jocul de la capat? Sa-ntoarcem iar clepsidra din declin, sa stergem tot ce-am scris in infinit si sa ne-ntoarcem iar pe-un tarm maritim? Hai sa-nviem apusurile-n mare dar sa nu regretam tot ce-am iertat, ca pana sa ajung la soare tu aripile mi-ai taiat. Izbeste de pamant peretii si lacatele ce ne-au ferecat, deschide ochii, vezi, ca-n drumul vietii, noi doi nu doar ne-am intamplat. 

Nu imi lasa confuziile sa prinda radacini in mare. Nu lasa vise sa se stinga in trecut. Nu-ti calca sufletu-n picioare, dar nici nu-mi reprosa ce n-am putut. Ti-am pus in buzunar imperfectiune. Eu altceva nu stiu sa fi avut. Mi-ai dat o forma si-o culoare, mi-ai dat suras, eu ti-am tacut. Mi-ai dat un dor inchis intr-un borcan si-ai zis sa il pastrez mai mult de-un an. Desi, considerat un gest profan, ai invelit un vis de vara, ermetic, intr-un celofan.

Tot aerul asta diafan ce pluteste in jurul nostru nu e decat incertitudinea clipei urmatoare. Ni se ascund negari sub piele de frica sa nu evolueze involuntar in afirmatii facute sub lumina artificiala. Umblam desculti prin culisele mintilor, aburite de o nebunie ce tinde sa devina permanenta, doar ca sa nu stricam decorul lumii imaginare in care speram ca vom trai candva.

Linistea ce-o au cuvintele tale ma sufoca uneori, asa ca tese-mi panze in subconstient si prinde-mi in ele toata fericirea pe care mi-o poti imprumuta. Nu iti promit ca ma voi schimba. Tu esti unicul motiv pentru care ma iubim asa cum sunt. Pot doar sa caut cheile potrivite pentru toate usile ce nu le-ai descuiat inca. O sa te astept in fotoliul verde cu o cana de cafea in mana si o sa iti spun ca ma bucur ca te-ai intors acasa...