Am trait exact 6101 de zile. Mi-am dormit aproximativ 68 de luni din viata si acum, am deschis ochii doar pentru a ma trezi intr-un peisaj post-apocaliptic. E greu de perceput dupa atata timp, dar e chiar ceea ce numeam candva spirit. Al meu. Insa nu e la fel cum mi-l aminteam. E mai... impersonal. Mai cerebral. Mai controlat. Prea controlat.
E ceata. Se imprastie ca o boala contagioasa. Ma tot impiedic de pragurile unor usi pe care nu le vad, pe care nici macar nu le mai simt. Dar cum as putea sa le simt, cand sunt anesteziata? Cand sunt absolut incapabila sa simt ceva. Orice. Tocmai am scapat si ultima sticla cu stare de bine ce o mai aveam, iar camera incepe sa miroasa a zile de vara si oameni cu zambete-n ochi... Calc pe cioburi in mod constant, m-am obisnuit insa. Cred ca ar incepe sa ma deranjeze lipsa lor, la un moment dat.
E frig. Si eu umblu desculta. Mi-e frica sa nu fac mai multa mizerie, desi nu cred ca cineva ar observa in haosul asta. E plin de lucruri, inutile ce-i drept, dar care par sa isi fi avut rostul candva, aici. Unele imi sunt cunoscute, altele sunt doar cioburi. Se vad locurile unde au fost izbite pe pereti. S-au invinetit peretii.
E liniste aici. E bine. Mi-au tipat in urechi prea multe dorinte ale unor oameni pe care ii iubeam. Acum, nu mai stiu daca... sunt prea amortita. E doar un zgomot de fundal. De fapt, e o voce. Imi spune ca....
Ma simt epuizata. Ce ar trebui sa fac acum? Incep sa pierd notiunea de acum si aici. Nu stiu unde ar trebui sa merg. Sau ar trebui sa raman aici, sa-mi astept lumea sa se reconstruiasca? Cine sa mi-o reconstruiasca? Ar trebui sa fac putina ordine. Haos organizat. Suna... mai colorat decat pare.
Ma ustura ochii. Imi vine sa plang. In schimb, zambesc. E de la ceata. Trebuie sa fie de la ceata. Clipesc. De 14.400 de ori. Intr-o secunda. Sau intr-o zi...? Am pierdut notiunea timpului. Am pierdut timpul. Cum imi arata timpul? Nu-l mai gasesc.
Am spus 152.521.750 de cuvinte. Acum tac. Oricum nu e nimeni aici sa ma asculte si daca as vorbi s-ar imprima cuvintele-n pereti. Nu as vrea sa le vad zilnic. Imi placea tacerea. Ma facea sa imi ascult gandurile. Acum le pot vedea. In starea deplorabila in care se afla, imprastiate prin tot locul asta ce sta sa se darame, dar sunt palpabile. Oarecum. Incep sa ma sufoc. E prea mult intuneric aici.
Sunt gauri in podea. E ca si cum cineva ar fi bombardat locul asta. In curand se va prabusi. Pot simti asta, dar nu o pot impiedica. Ar trebui niste reparatii capitale. Nu se mai poate locui aici. Trebuie sa merg mai departe.
Am facut 45.576.525 de pasi. Inca nu am gasit iesirea. Incep sa cred ca s-a surpat. E intuneric. Ma pierd tot mai mult. E-un labirint de iluzii si ma adancesc tot mai mult in el. Ma impiedic. Inca mai sunt usi. Le aud cum scartaie. Cad. Nu pot sa ma ridic. Nu stiu cum sa ma ridic. Se prabuseste totul in jurul meu si eu nu vreau sa ma ridic. Sau nu pot. Sau nu stiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu