In general nu sunt egoista. In general. Dar sunt anumite lucruri pe care nu sunt dispusa sa le impart. Numai ca problema se pune altfel aici. Eu nu sunt impartitorul, nici catul. Sunt restul. Si ma intreb daca as fi capabila sa platesc pretul ca sa devin impartitorul… te pierd in logica.
Intrebarea ce se pune este cat de departe poti merge ca sa iti indeplinesti o dorinta. Sau un capriciu. Ce ai fi dispus sa risti, sa pierzi sau sa tradezi. Pe cine sau ce ai fi dispus sa calci in picioare. Problema e ca nici macar nu stii daca asta ti-ar aduce fericirea. Una pe care, in momentul de fata, nici nu stii cum sa o cataloghezi.
Atunci cand nu joci dupa regulile tale, ci dupa ale altora si pierzi, tentatia de a trisa e mare. E usor sa incalci regulile, in special daca nu le-ai facut tu.
Se zice ca valorezi exact atat cat esti dispus sa risti.
Song of the day:
Si daca platesti pretul si dupa aia te izbesti de constiinta? Ce faci atunci?
RăspundețiȘtergereConstiinta mea e bine pusa la pastrare intr-un borcan. Si va ramane acolo, asa ca nu imi fac griji.
RăspundețiȘtergereIn cazul asta, risca. Ce te poate costa? Nu ai jucat niciodata dupa regulile impuse de altii. De ce sa incepi acum? Si in plus, dorintele / capriciile trebuie satisfacute, nu?
RăspundețiȘtergereMa poate costa o prietenie si inca nu sunt sigura ca premiul merita. Nu o sa incep nici acum sa joc dupa regulile lor. My way or no way. In mod normal, imi satisfac capriciile. Dar aici nu e vorba de o chestie generala.
RăspundețiȘtergere"Valorezi exact cat esti dispus sa risti". Eu zic sa faci tu regulile. Poate merita. Si daca nu, macar ai facut-o si pe asta.
RăspundețiȘtergere