Epuizare.

Mi-a ajuns pana in gat, dar inca ma scufund. Nu e epuizare fizica, e psihica. Nu imi mai danseaza sfere de lumini colorate prin fata ochilor. Sunt undeva la picioarele mele. Pe unele le-am trantit eu la pamant, altele le-am izbit de peretii sufletului meu mov si e numai sclipici colorat pe jos. Intre timp, mi s-au prabusit si vreo doi pereti, iar al treilea are nevoie doar de un impuls ca sa cada.

Nu m-am simtit asa de multa vreme. E greu sa iti spun de cand... Nu imi mai aud vocea din cauza tipetelor. Dar tip si eu, sperand ca cineva ma va auzi. E tipat mut si decolorat. Incerc sa scap de cuvintele astea ce imi sunt ca niste ace infipte in creier. Si oricat de mult ma chinui sa mi le scot din cap nu reusesc. Eu nu stiu daca tu mai poti asa. Stiu ca in curand o sa imi ating limita suportabilitatii. Si mai departe de acolo... God help us.


Am invatat ca orice sentimente negative se multiplica in mod uimitor. Maine intotdeauna o sa doara mai mult, mai tare si o sa fie si mai imposibil de analizat. Am invatat ca de la enervare la tristete atat de profunda incat te doare fizic, e doar un pas. Unul mic, facut involuntar. Am aflat ca e si mai scurt drumul de la iubire la ignoranta si ca de cele mai multe ori e cu sens unic. Stiu ca daca te inchizi intr-o fortareata, in urmatoarele ore, singurele ce vor putea evada vor fi lacrimile. Nimic mai mult.


Am fost destul de naiva incat mi-am daramat unul cate unul zidurile, doar pentru a vedea cum e lumea de afara. Si am descoperit cu stupoare ca nu e atat de colorata cum o vroiau ei. Numai ca, dupa o vreme, am gasit ce a mai ramas din fortareata-mi, inecata in non culori. Acum incerc sa imi ridic ziduri si mai inalte, dar am descoperit ca nu mai stiu sa construiesc. Si in curand o sa inceapa si varfurile creioanelor sa se toceasca. Eu ce o sa mai colorez?...


Ma doare tot ce sunt. Pentru ca uneori ma pierd in decoruri abstracte si nu stiu daca am luat totul cand am schimbat decorul. Un lucru stiu sigur: nu mai sunt ce eram ieri. Pentru ca am mai pierdut ceva si partile lipsa ma dor. Incepe sa ma doara si dorul. Un dor care doare... absurd.

Am ajuns in momentul ala in care ori zic destul!, ori merg mai departe si tac. Numai ca incepe sa imi urle tacerea si nu prea cred ca o voi putea amuti din nou. Poate voi zice destul... Dar e destul? De unde stiu ca mie chiar mi-a ajuns si ca maine nu o sa mai vreau?


Sunt la capatul meu. Si ochii nu vor sa mi se inchida pentru ca n-au varsat destule lacrimi. Lacrimi pentru ce? Pentru amintiri uitate prin mansarde cu pervazuri late si geamuri prin care se vad stelele...