Cuvinte.

Ai simtit nevoia vreodata sa urlii pana nu mai poti?! Si sa vrei sa tipi ca lumea e a dracului de nedreapta?! Si ai sfarsit prin a tacea?...


De fiecare data cand ai avut ceva de zis, nu ai stiut sa alegi cuvintele potrivite care sa nu doara. Ai preferat intotdeauna sa taci si sa le tii in tine chiar daca te rodeau precum moliile.

Ti s-a spus ca te plangi prea mult. Ca vorbesti prea mult. Ca gandesti prea mult. Atunci, ai incetat sa te mai plangi, ai inceput sa vorbesti tot mai putin pana cand ai ajuns sa nu mai stii cum sa spui ceva. Orice. Te-ai multumit cu conversatii banale, servite unor oameni prea ocupati ca sa se intrebe daca mai e ceva dincolo. Tie ti-a fost de ajuns. Nu ti-a placut niciodata sa raspunzi la intrebari. Ti se parea o invadare a intimitatii, iar oamenii astia ce se tot plimba prin viata ta dar sunt prea ocupati sa realizeze ca nu e doar un alt birou prin care trebuie sa treaca, ti-au dat pretextul ideal sa inchizi usi. Sa incui usi. Sa arunci chei. 


Ti s-a spus ca uneori tragi cortina si scena din spatele ei e doar a ta. Dar oamenii astia, au cea mai vaga idee ce se ascunde in spatele ei? S-au oprit vreodata sa vada ce se ascunde in spatele ei atunci cand nu era trasa?... Probabil erau in contratimp.


Ai invatat sa iti ingheti cuvintele ce spuneau prea multe. Acum ca e frig, ti-e mai usor. Le scoti pe geam si astepti sa se faca turturi. Asta vara, le faceai inghetata pe care mai apoi o imparteai acelorasi oameni carora vroiai sa le trimiti cuvintele. Erau aceleasi cuvinte, doar ca le ambalai intr-un alt fel. Si era al naibii de simplu sa vada pe spatele ambalajului colorat tot ceea ce tu vroiai sa le zici, doar ca niciodata nu l-au intors sa vada ce scrie pe eticheta. Pentru ei era doar inghetata.


Uneori, cand nu mai aveai loc in congelator, iti duceai cuvintele in pod. Si te prefaceai ca le uiti acolo pana cand locul devenea prea aglomerat. Si trebuia sa faci curatenie. Si sa mai arunci din ele. Si implicit, cand aruncat cate unul, loveai pe cineva in cap cu el. O perioada nu ti-a pasat. Pana cand ai realizat ca ai lovit cam multi oameni in cap si stai la fel de prost cu tinta. Asa ca a trebuit sa gasesti o alta solutie. Le-ai dus la mare si le-ai ingropat in nisip. Si ei tot nu si-au dat seama de ce vi tu atat de usoara de acolo....Apoi, ai incercat sa le arunci in vant. Era toamna si ajungeau departe. Frunzele uscate erau acoperirea perfecta, astfel incat nimeni nu isi punea intrebari. 


Intre timp, lucrurile s-au mai schimbat. Nu iti mai duci cuvintele pe plaja, nu le mai inchizi in pod, nu le mai arunci in vant. Le pastrezi. Le aduni ca pe o colectie de obiecte pretioase. Le pui in borcane cu etichete si le asezi pe rafturi. Ti-ai transformat jumatate de suflet in depozit. Ai rafturi cu doruri, cu vise, cu regrete. Ai rafturi cu oameni si intamplari. Mai sunt acele rafturi goale. Acele borcane sparte, aruncate intr-un colt. Alea pe care intr-un moment anume ai decis ca nu le mai vrei si le-ai spart.

Intotdeauna ai avut de spus mai multe decat ai spus. Intotdeauna ai aratat lumii doar ce vroia sa vada. Ceea ce era in spatele scenei nu ai aratat niciodata.Ai incercat pe cat posibil sa nu iti faci curatenie in suflet, de frica sa nu ranesti pe cineva. Ai etichetat prea multe borcane pline de cuvinte ce insemnau mult si peste care acum, s-a asezat praful. Ai impartit prea multa inghetata si ai inghetat prea mult suflet.


Toate astea te-au invatat sa vorbesti cu tine. Sa te impingi pana la limitele mintii si a puterii de a spera. Te-au invatat sa iti pui in valoare calitatile actoricesti. Te-au invatat sa fi organizata si sa iti scrii frumos pe suflet. 

Timpul te-a transformat intr-o carte cu pagini goale, pline de taceri, uitata pe o banca in parc.