Despre tine.

E ciudat. Ti-am zis ca o sa scriu post-ul asta si acum chiar nu stiu ce sa iti scriu. Pentru ca e despre tine. Si despre noi. 

Imi trec multe prin cap atunci cand ma gandesc la tine. Stiu, e complicat. Dar noi nu am fost niciodata usor de inteles, nu crezi? Nu am stiut niciodata sa alegem calea usoara. Intotdeauna a fost mai greu decat trebuia sa fie, mai complicat si mai incalcit.

Ne stim de cand eram copii. Acum cand am crescut, am impresia ca am uitat cine suntem si de ce suntem aici. Ne-am schimbat. Dramatic, pot zice. Nu stiu daca e bine sau nu... inca meditez asupra povestii. E totusi ciudat pentru ca ne surprindem la fiecare 3 miscari. Iar noi eram extrem de previzibili unul pentru celalalt. Macar inca mai stim ce gandim. Chiar, stim?

Asta trebuia sa fie despre tine. Si despre ce insemni tu pentru mine. Daca iti spun ca insemni mult, iar fara tine uneori am impresia ca as innebuni, ti-ai lua-o in cap. Asa ca nu o sa iti spun. O sa iti spun doar ca imi era dor sa fi aici. Sa te pot suna la 2 noaptea si sa iti spun ca am visat urat si eu nu mai dorm. Si sa stam la telefon pana la 6. O sa iti spun ca imi lipseau comentariile tale acide si certurile si toate prostiile facute impreuna. O sa iti spun ca imi era dor de cafeaua aia tare pe care o faci. Si de fata aia care imi zambeste mereu. 

O sa iti spun ca imi era dor sa te vad mereu agitat si stresat din cauza mea si a nebuniei mele, care ciudat, se manifesta in general in prezenta ta. Imi era dor sa ma critici si sa incerci sa ma superi doar pentru ca iti place sa ma vezi nervoasa. O sa iti spun ca imi era dor de weekenduri departe de lume, cu CSI si portocale. Iar fara tine nu aveau farmec.

Iti amintesti cand aveam planuri mari?  Acum ne-au ramas visele prin sertare de birouri parasite si nu mai avem curaj sa le cautam. Ne-am promis ca nu mai facem planuri. Ca nu visam mai departe de azi. Ca maine o sa fie necunoscut si ca o sa ne lasam dusi de val. Dar, avem curajul necesar?

Iti multumesc. Pentru ca ai fost aici, pentru ca esti aici. Pentru ca ma suporti si ma intelegi. Pentru ca ma scoti din toate starile posibile si imposibile. Pentru ca tot tu ma bagi in ele. Iti multumesc pentru ca imi dai putin din aerul de copil pe care il respiri. Iti multumesc pentru ca ma faci sa fiu un pic mai iresponsabila si mai visatoare. Pentru ca ma faci optimista. Pentru ca ma faci sa cred in mine. Sa cred ca maine imi va fi mai bine. Iti multumesc pentru ca existi.

Ne-am ratat sansele? Sau inca mai avem speranta? Mai avem nevoie de altceva in afara de noi? Tu ce crezi? Am trait prea mult, prea repede si acum nu a mai ramas nimic?... Cred ca suntem prea speriati ca sa mai facem speculatii. Avem prea multe cicatrici, prea multe rani. Prea multa nevoie de siguranta si de... noi. Daca maine am putea-o lua de la capat, am face-o? Sau am fi prea lasi?

Stii... in felul meu ciudat si complicat, te iubesc. Si m-as simti al dracului de singura daca tu nu ai fi aici sa stam intinsi pe covor.