Come on closer.

Deschide-ti ochii, dragul meu. De acolo si pana aici e distanta de niste sperante si dezamagiri, iar eu am prea multe dezamagiri si prea putine sperante. Tot ce facem noi aici e tortura medievala. E psihologica de fapt, dar facuta intr-un mod foarte... medieval si rudimentar. Si chiar daca acum sunt mult prea amortita de frig sa simt consecintele, o sa le simt maine dimineata. Si o sa doara al dracului de tare. 

Cineva o sa moara incet si tacut. Nu ii va muri inima, ii va muri sufletul. Si tare mi-e teama ca nu sunt eu aceea, pentru ca sufletul meu stie sa se resusciteze cu ciocolata. Iar al tau e prea zduncinat de toate visele ce ti le-am infiltrat, cand ploua, in subconstient. Si mi-e frica sa te las aici singur, pentru ca vine iarna si cineva trebuie sa iti faca orez cu lapte. Nu vreau sa fiu eu cea care te impinge in gaura neagra a zilelor de maine.

 Inca nu imi dau seama daca sunt iluzii sau sperante. Cam tot pe acolo e, pentru mine. Pentru tine, in schimb, e altceva. Pentru tine conteaza. Asa cum conteaza si diferenta dintre momentele acelea doua in care am uitat sa respir, pentru ca exista una. 

 Nu stiu daca mai pot acum. In momentul asta. La fel cum nu stiu daca mai simt altceva in afara de amorteala si o urma vaga de indoiala. Nu stiu daca mai merita(m). Nu stiu multe in momentul asta, nici macar cum sa iti spun ca mi-e bine. Si mie imi e bine. Relativ.

 Incep sa fac diferenta dintre alb si negru. Inca e gri, dar descifrabil. Si da, ai avut dreptate, nu e culoarea mea. A mea e cu reflexii de mov, iar asta are mai mult rosu. Nu-mi place.

Timpul asta de acum nu merita sa fie oprit. Poate maine. Am o problema cu asta. Nu mai stiu sa il opresc si sa il fac sa tina inca un an. Nu mai stiu nici cum sa il incetinesc. Poate ma ajuti tu. Ai prefera sa ma vezi chinuindu-ma. Atunci ai stii ca a meritat efortul. Nu ne-am schimbat atat de mult... inca te cunosc.

 Asa ca, hai opreste-mi timpul sa iti pot imortaliza respiratia intr-un sarut si sa imi inghete toata indoiala din suflet.