Da, da... ne schimbam. Si ce? Pe cine intereseaza ca mie brusc imi plac rochiile purtate cu cizme in mijlocul iernii, sau ca tie, mai nou, iti plac filmele cu iz psihologic? In fond si la urma urmei, tot aia suntem. Tot noi, cu fricile si fericirile noastre venite dintr-o cana de ceva cald. Suntem tot noi, aia care acum jumate de ora si-ar fi spus toate cuvintele din lume, pana ar fi ramas fara oxigen in plamani, iar acum tac si nu stiu cum sa acopere tacerea cu paturi, sa-i tina de cald. Suntem tot noi, aia de atunci, cu momente de "huuuooo" si "yyyeeeyyyy", cu aceleasi idei preconcepute, cu prea multe responsabilitati si prea putin timp sa ne facem noua insine fata. Si chiar daca maine vom fi altii, cu alte griji si alte vise, in fond si la urma urmei, tot aia suntem.
Macar o data in viata toti am avut o stare de revolta. Unii o avem in permanenta, la altii se manifesta ocazional, dar toti, intr-un moment sau altul ne-am intrebat "De ce trebuie sa fie asa?". Am inceput sa punem intrebari, doar ca sa intram si mai tare in ceata, apoi am inceput sa ne indoim. De tot, de toti, de toate. Dupa aceea ne-am revoltat si mai tare ca intrebarile noastre nu primesc raspuns si nu putem stii daca adevarul nostru e mai adevarat decat al lor. Si uite asa, am ajuns sa ne invartim intr-un cerc vicios, in care ne revoltam, ne intrebam, ne indoim, ca mai apoi sa ne calmam sa o putem lua de la capat. Si in putinele momente de luciditate ajungi la intrebarea existentiala: "Viata a fost intotdeauna c...a sau au trecut prea multi prin ea?".
Ma enerveaza cumplit oamenii ce sufera de complexe de superioritate. Mi se face greata cand ii vad ca ei sunt cei mai cei, dar de fapt, ei sunt nimicuri. In general, oamenii ce se simt superiori sunt the lowest kind.Dar inveti niste lucruri stand pe langa astfel de oameni. Unul dintre ele e cum sa iti controlezi nivelul de ipocrizie din sange.
Incep sa ma satur de pasivitatea ta. De indiferenta pe care o afisezi in ultimul timp. Incep sa ma satur. De tine, de situatia asta, de atitudinea ta, de ei, de noi, de tot. Stau si ma intreb uneori cum am ajuns pana aici? Nu ma intelege gresit, stiam ca rezultatul va fi asta de la inceput, intrebarea care trebuia pusa era cat va dura pana se va ajunge aici. Minutele alea de extaz au inceput sa devina tot mai putine si mai rare. Incep sa nu mai ajunga. Sa nu mai compenseze nimic din toate celelalte. Dar suntem insistenti. E un fel de joc. Cine renunta primul, pierde si in situatia asta, tragem amandoi de niste iluzii ce stau sa se sparga si ne mintim ca o maine o sa fie bine.
Nu stiu daca sunt doar eu de vina. O parte mi-o asum. Mai mica sau mai mare, insa nu imi poti pune mie toata cutia in fata si sa-mi zici ca totul e din cauza mea. Nu. E din cauza noastra. Suntem toti de vina pentru ca am lasat lucrurile sa ne scape printre degete si acum vrem sa recuperam timpul si increderea pierdute. Tu, sincer, chiar crezi ca se mai poate? Eu, ca intotdeauna, sunt sceptica, dar deschisa sugestiilor.
E foarte simplu. Vrei sa vorbesti, vorbeste-mi. Am ascultat intotdeauna si am tras concluzii pe care altii nu vroiau sa le traga. Nu te pot obliga sa-mi spui ce ti-e pe covor si nici nu as vrea sa o fac. Am ajuns la concluzia ca e strict problema ta ce imi spui si ce imi taci.
Nu poti fugi de ceea ce e in tine. De noi insine nu ne putem ascunde niciodata. Nu ne putem minti, nu ne putem preface ca suntem altcineva. De ceea ar trebui sa ne asumam ce am devenit sau cine am fost.
Daca tu nu ma vrei, nu m-as putea lasa sa te vreau nici eu. De asta ma gandeam ca ar trebui sa impunem niste limite. Sa-ti impun niste limite. Nu ar trebui sa iti pese prea mult, din cate observ. Lipsa de timp face victime, insa nu planuiesc sa fiu una din ele. I wish you to stay on top of things. Any kind of things.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu