E plin de cioburi colorate pe jos. Dar încă nu pot să înţeleg cum se sparge un suflet în atâtea bucăţele, nu înţeleg cum un suflet poate avea atâtea culori, cum într-un suflet se pot aduna atatea lucruri. Unde încap atâtea?
Brusc, nu mai e decât o haină în hol. Nu mai e decât un prosop în baie, nu mai e decât un pahar pe masă. Nu mai e decât o pernă în pat. Şi patul care până acum câteva zile era neîncăpător, acum e mult prea mare. Şi ar fi ideal să te înghesui pe o margine, doar ca să nu fi singur şi să nu îţî mai fie atât de frig. In suflet.
Calci pe cioburi în încercarea de a ajunge într-un loc unde să fie mai puţină culoare şi mai multă lumină. De fiecare dată când încerci să deschizi uşa aceea, simţi cum îţi fuge pământul de sub picioare. Simţi cum îţi cere mintea să mai rămâi puţin. Şi rămâi, pentru că oricum nu ai unde să mergi. Locul tău era în camera asta, dar acum nu a mai rămas decât o ruină.
Brusc, ai realizat că ai rămas singur. Şi nu va mai fi nicio altă haină şi niciun alt prosop. Brusc, te loveşti de faptul că tu nu mai aparţii nimănui. Că ai fost abandonat, nu ai fost nici măcar dat spre adopţie unui om pe care nu l-ai fi plăcut, dar l-ai fi acceptat doar ca să nu te simţi atât de singur. Din locul ăsta tu, singur, trebuie să găseşti ieşirea. Şi nu e atât de uşor cum pare, pentru că eşti undeva între două lumi. Nici tu nu ştii sigur unde. Singura certitudine pe care o ai este anestezicul ce îl simţi că te amorţeşte în mod constant.
Încerci să o faci să arate oarecum prezentabil, pentru că nu vrei să vezi oamenii pe care ii iubeşti şocaţi de locul în care stai. Nu pentru că în momentul de faţă ţi-ar păsa prea mult, ci pentru că eşti conştient că dacă ii laşi să vadă ce se ascunde cu adevărat aici, nu vor mai pleca. Vor sta să te supravegheze. Să încerce să îţi zidească pereţii şi să înceapă să te redecoreze. Şi tu nu ştii încă dacă te vrei redecorat. De fapt, nu ştii dacă te mai vrei, în orice mod. Ai dărâma chiar tu locul ăsta, dacă ai fi sigur că te-ai muta în steaua potrivită. Dar nu poţi avea nicio certitudine... iar apoi, mai sunt şi oamenii aştia care par să nu mai plece, ca să îţi dea ocazia să demolezi totul.
Cauţi perfuzia, dar nu îţi găseşti vena. Nu te găseşti pe tine. Nu ştii unde să te cauţi pe tine. Goleşti pahare, schimbi aşternuturi şi tot nu găseşti ce cauţi. Tot nu ştii ce cauţi. Începi să citeşti cuvinte scrise caligrafic pe borcane, dar nicio etichetă nu se potriveşte cu ceea ce ai tu nevoie acum. Realizezi că senzaţia, deşi oarecum cunoscută, e complet noua. Nu ai incă un borcan pentru ea. Aşa că îl goleşti pe ăla pe care scrie “praf de speranţă” şi aştepţi să se umple cu ceva.
Incepe să te enerveze toată lumea care plânge. Eşti destul de frustrat că te afli tu în starea asta jalnică şi că de cate ori pui mâna să aduni ceva, il scapi pe jos şi se face cioburi. Nu mai ai nevoie de oameni neîndemânatici prin preajmă. Ai nevoie de oameni care, dacă vor neaparat să stea aici, să facă ceva constructiv. Poţi să te autodistrugi şi singur. Nu ai nevoie de ajutor.
Numai că rămâne gol. Dar îl verifici în mod constant pentru eventualitatea în care, cineva a pus ceva in el. Şi ai nevoie să pună cineva in el ceva. Orice. Pentru că, într-un mod ciudat şi inexplicabil, tu aştepţi ca borcanul acela să se umple cu un ceva în jurul căruia să poţi gravita. Eşti ieşit de pe orbită şi pluteşti la întamplare printre amintiri pline de praf. De stele.
Ideea ca tu să te atunci cu capul înainte în orice lucru mai întunecat, arata incredibil de tentantă. Numai că ești conștient că după o vreme, s-ar putea să vrei să vezi un pic de lumină, dar să nu te mai poți întoarce. Sau să te arunci şi cineva să se considere plasă de salvare şi sa nu îţi permită să cazi. Cu fiecare secundă care trece, tentația devine tot mai mare, iar posibilitățile se înmulțesc exponențial.
Te doare atâta gol si te ustură ochii de atâta întuneric. Ţi-e frig şi frica îţi îngheaţă ultima parte conştientă din ceea ce erai atunci. Vrei să îţi aduni cioburile şi să te muţi în steaua ce are numărul 2 gravat la intrare. E ciudat, pentru că în general alegeai lucrurile cu 3, dar acum 2 ţi-e suficient ca să poţi respira din nou.
Ajută-mă încă o dată şi fă-mi aripile puternice, să pot din nou să mă ridic...
Song of the day:
Brad Paisley - Whiskey LullabyAsculta mai multe audio diverse
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu