Iti scriu prea des. Stiu. Imi pare rau. As vrea sa-ti spun, dar ne-a ramas tacerea in ochi. Daca ti-as spune, iar tu nu mi-ai raspunde as stii ca e rau. Ca te-ai asezat si ti-ai pus capul in maini, cautand o modalitate de a-mi spune ca e rau. Uneori, as crede ca nu ma auzi, doar ca tu intotdeauna ai ascultat. Chiar si atunci cand nu m-ai auzit. Pana cand s-a lasat tacerea. Si intunericul. M-ai ascultat pana cand nu ai mai stiut sa auzi. Chiar daca nu te-am vazut asezandu-ti capul in maini, am stiut ca e rau. Ca e mai mult decat rau. Ca e sfarsit. Si mi-am pus capul in maini. Am inchis ochii si am cautat o modalitate sa-mi spun ca e doar rau. Am simtit un film derulandu-mi-se sub piele. Mi-am adus aminte de ziua aia cand am fost sa cumparam mere verzi si ne-a prins ploaia, dar eu nu vroiam sa astept sa se opreasca. Si am plecat din piata desculta si cu tine incercand sa imi acoperi capul cu bluza. Si cand am ajuns in fata blocului m-am oprit si te-am vazut cum vedeai in mine idealul de tot ce ti-ai fi putut imagina. Nu intelegeam de ce, dar momentele alea in care eram uda pana sub piele si incepusem sa stranut in fata blocului mi le amintesc. Multe altele le-am uitat. Acum ca filmul s-a terminat, eu nu-ti mai vorbesc, iti scriu, iar tu ma ignori si-mi taci, ma simt singura. Da, e si perioada asta din an. Imi lipsesti. Tu si portocalele, filmele, muzica data prea tare, momentele de stat intr-o tacere confortabila si oftat. Azi conteaza toate. Toate de atunci si lipsa lor de acum. E lipsa de tine, e lipsa de el, e lipsa de amandoi si nu stiu acre dintre voi imi lipseste mai mult. Am inteles, abia acum, ca nimic nu trece. Se diminueaza, se decoloreaza, isi pierde consistenta, dar nu trece. Ramane. Ai ramas tu, au ramas si altii si incep sa ma aglomerez de atata vechi si nou amestecat. Atunci imi placea sa tac si sa-ti ascult respiratia. Acum ti-as vorbi, prea mult, doar sa ma auzi. Nu mi-ar trebui sa ma asculti, doar sa ma auzi. Sa stiu ca tu ai fi aici, chiar daca noi nu am mai fi. Iar noi nu am mai fi unul, ci doi. La fel de fericiti. Cum am putut avea atata fericire si nebunie in vene? De ce ne-au zis ca va fi pentru totdeauna cand nu a fost? Si mai ales, de ce i-am crezut...? Mi-am dat seama ca imi tineam capul in maini. Si ca incercam sa ma mint ca nu e rau. Ca nu mai e mult pana departe si nu e chiar asa de rau. Nu-mi iese. E rau si sunt confuza. Ma simt alergand dupa iluzii. E la fel ca atunci. Ei imi zic ca va fi bine, eu vreau sa ii cred. Daca ramane intuneric, voi sparge tacerea intr-o ploaie torentiala. Eu o sa-ti vorbesc, iar tu, tu o sa ma auzi, o sa m-asculti si o sa-mi raspunzi...
Song of the day:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu