Scrisoare catre Alex

Nu am fugit. Sunt inca aici si imi testez limitele. Am facut atatea teste pe ele incat s-au transformat in cauciuc si mai scrasnesc din dinti doar atunci cand vreau sa renunt. Imi faceam unghiile in prea multe culori si brusc mi-ai aparut pe retina. Si aveam senzatia ca urma sa intri pe usa si sa-mi zici ca sunt prea copila si unghiile mele iti distrag atentia, asa ca le-am sters. Le-am facut pe toate in o singura culoare. Decenta. Si ma gandeam ca o sa te simti in sfarsit mandru, chiar daca eu nu sunt prea incantata. Stii ce e mai ciudat? Ca inca astept sa intri. Sa deschizi usa si sa imi zici ca a fost o zi ingrozitoare si ca tie ti-e foame, iar eu sa nu fi gatit nimic. Sa te trantesti pe pat si sa imi spui ca am nevoie de unul nou ca asta scartaie si trezeste si mortii. Ai fost egoist cand ai plecat. Esti egoist si acum. Nu vrei sa-mi dai adresa exacta a stelei in care te-ai mutat. As plati jumatate din chirie, as face curatenie si tort de ciocolata in fiecare zi, doar sa ma primesti si pe mine. Tie intotdeauna ti-a placut sa locuiesti cu cineva, iar acum nu vrei sa-mi faci si mie loc pe canapea. As dormi si pe jos numai sa ma vrei langa tine. Stii ce-i ciudat? Eu inca sper. Inca sper ca imi va suna telefonul sa ma intrebi daca am chef sa ies sau stam si ne uitam la Grey's Anatomy. Inca sper ca o sa imi faci dimineata ceaiul ala ingrozitor si eu sa fiu fericita si sa-l beau. Azi am vazut portocale. Am pus mana pe una si ma uitam la ea ca o nebuna, asteptand sa apara o urma de marker pe ea. Si am realizat ca o studiasem in amanunt cateva zeci de secunde doar doar voi vedea o urma de ceva pe ea. Ar trebui sa vi si sa zici "azi bem". Pentru ca noi am avut cele mai sincere conversatii cu ochii inchisi si intinsi pe covor, ca se invartea camera cu noi. Ar trebui sa razi de plansul meu si sa ma faci si pe mine sa rad. Ar trebui sa vi si sa zgaltai niste oameni, pentru ca si ei mi-au zgaltait si mie prea multe. Mi se pare ca a trecut o vesnicie de cand ai plecat. Si mi se pare ca peste o alta vesnicie si jumatate iti voi fi uitat privirea. Ca iti voi fi uitat stilul de a tranti usile si vocea cand erai suparat. Ca vei deveni doar ceva difuz si nu imi voi aminti cum miroase fericirea. Si mi-e frica. Da, ai citit bine. Mie mi-e frica. Am descoperit si senzatia asta intr-un borcan. Era cam prafuit dar cand s-a spart mi-am dat seama imediat ce era in el. S-au schimbat multe de cand ai plecat... Te-am ascultat si l-am lasat sa mi se infiltreze printre ruine. Si acum ca mi s-a infiltrat, a plecat. Toti plecati. Veniti, redecorati si mai apoi, spargeti geamuri ca nu mai stiti sa iesiti pe usa. De asta am eu cioburi pe jos si talpile taiate. Ca am incercat sa va ajung din urma. Sa-ti taie trecutul talpile. Speram ca cineva iti va lua locul. Speram ca cineva sa umple golurile si sa lege totul frumos. Sunt naiva. Cine s-ar incumeta sa adune cioburi pe intuneric? Aici e bezna totala si nimeni nu vrea sa se taie. Ma dor oasele. Iar vrea sa-mi fuga sufletul din ele si sa te caute. Ii vine sa o ia de nebun si sa umble pana gaseste vreo urma de-a ta. Vreau sa vi si sa taci. Sa ma asculti cum aberez si sa taci. Mi-e dor sa am cu cine vorbi. Sa am pe cineva caruia sa ii pot intinde totul pe covor si el sa refaca puzzle-ul si sa imi spuna ce e de facut. Mi-e dor sa am pe cineva care sa asculte si apoi sa imi caute solutii. Niciodata nu am stiut sa iau decizii. Intotdeauna m-am bazat pe intuitie, numai ca acum si-a luat concediu fara plata nenorocita si nu a mai dat pe la birou de ceva vreme. Ma gandeam cat de mandru esti. Sau ar fi trebuit sa fi. Lucrurile incep sa prinda contur, iar eu incep sa vad un inceput. Sau un sfarsit. Inca nu mi-am dat seama. E un ceva care devine tot mai palpabil. Ma gandeam daca ai fi fost mandru de mine. De ceea ce am reusit sa fac. De cine am devenit. Stii ca intotdeauna complexele au iesit din mine sub forma de apa sarata. Numai ca acum ies rar, stau adunate si se inmnultesc in lipsa cuiva ce le-ar putea starpi. Si e ciudat ca eu n-am fost niciodata capabila sa le tin in frau. Tu ai fost cel care le hipnotiza si le trimitea la culcare pentru o vreme. Acum sufera de insomnie, iar el e prea ocupat sa le vada cum se plimba noaptea pe coridoare. Ma persecuta propriul suflet. S-a saturat sa fie marginalizat si la sfarsitul unei liste de prioritati. El vrea sa fie primul, insa nu intelege ca mai sunt si oameni in jur. Sa nu te mai asculte sufletul... Ironic, ai zice. Aberez din nou, nu-i asa? O iau razna, nu? Stiu... mi se intampla tot mai des. Mi se rup buzunarele si imi scapa printre degete toate baloanele de sapun. Si se sparg, ghici unde? Pe unica fasie din mine ce o lasasesi intacta. Concluzia? Oamenii ar trebui sa isi limiteze suferinta. Sa isi permita sa inghita in sec numai o luna, iar mai apoi sa nu-si mai inveleasca sufletul in coji. Inca nu e iarna, iar lui nu i se face frig decat atunci cand nu mai e nimeni sa-l incalzeasca. Oamenii ar trebui sa deschida ochii si sa se lase drogati cu ideea ca maine va fi mai bine, chiar daca ei au gandurile in sepia si o lume colorata e improbabila. Stiu ca sunt incoerenta. Iti promit ca data viitoare, lucrurile vor avea un sens mai putin gelatinos.


Song of the day: