Random Thoughts 9

Motivat sau nu, voi lipsi o perioada... nedeterminata. As lasa niste paianjeni, ce-mi stau pe retina si s-au imprietenit cu moliile din stomac, sa isi teasa panzele printre gandurile de aici, numai ca nu mai e doar locul meu. Asa ca o las pe Pure Imperfection sa se ocupe de insectele si paianjenii ce s-au ascuns printre randuri si poate o sa gasesc locul asta un pic mai... optimisto-colorat cand ma intorc. Daca ma intorc.

Agitatie, bagaje, oameni si zero chef de a pleca. As zice ca-i de la vreme, dar nu e, ca mie nu mi se schimba starile numai din alte motive independente de vreme si dependente de armata de pitici care bat pasul de defilare la mine pe neuron (neuron la singular ca nu mi-a mai ramas decat asta si am impresia ca vrea si el o vacanta). Oricum, o sa plec si mai departe ramane de simtit.

Pentru ca ai pus intrebarea, iti voi raspunde acum. Nu spun cuvintele alea doua ce distrug lumi si ucid suflete ( a se citi "te iubesc") decat in momentele in care simt asta. Oamenilor pe care ii simt in suflet. Oamenilor care-mi sapa in suflet. Nu ti-am spus pentru ca poate nu cred in ele suficient de tare incat sa le rostesc cu voce tare. Asta nu inseamna ca nu le gandesc. La momentul potrivit, le vei auzi si tu. Sper sa-ti dai seama ca nu sunt chiar atat de gheata cum ma vezi tu.

Nu-mi place incertitudinea. Vreau sa stiu ce e cu noi. Daca mai suntem noi. Daca am fost vreodata 2. Eu am trait cu senzatia ca noi este o chestie indivizibila, mai ceva ca atomul. Poate m-am inselat si contrariile nu se atrag decat pana ajung sa se atinga, iar apoi se resping si lasa rani adanci. Sa fie asa sau am ramas eu naiva? 

Inca asteptam momentul in care vom fi oameni mari. Cand nu va mai fi mama sa spele hainele, iar noi va trebui sa gatim. Inca vrem sa crestem si sa le dovedim cat de independenti putem fi. Sa le putem zambi si sa le zicem ca s-au inselat in privinta noastra. Ca noi suntem altfel si ca o sa supravietuim. Ca noi vom fi oameni mari ce o sa faca o schimbare. Mai avem putin de asteptat si da, va trebui sa fim independenti si sa ne facem singuri curatenie sau sa platim facturile. Dar cat de mari vom ajunge? Vom putea sa ne privim in oglinda si sa zicem ca astea sunt lucrurile la care am visat impreuna? Ca schimbarile astea sunt alea pe care vroiam sa le facem? Si inca mai asteptam momentul? Sau e doar un alt plan pe termen lung?

Mi-am indesat prea multe carti in geanta. Pentru ca stiu de pe acum ca Paler imi va face bine, l-am bagat si pe el acolo. Am impresia ca voi citi. Mult. De scris nu stiu. Mi-a facut inspiratia un atac de panica aseara si acum se ascunde printre cartile din biblioteca. Sau moliile din suflet. Inca nu-mi dau seama. In buzunar sigur nu e, pentru ca mi-am luat haine fara buzunare. Sa las totul aici si sa il gasesc intact cand ma intorc. Sau sa nu il mai gasesc deloc.

Uneori, imi dau seama ca am o stare de gol. Starea aia care ma sperie ingrozitor acum cand am descoperit ca poate fi si altfel. Alteori, zambesc. Fara vreun motiv anume. Zambesc si realizez ca imi zburase gandul la un om sau altul, iar apoi clipesc sa ma trezesc la o realitate.

Am ascultat muzica vicioasa. Coldplay, Vama Veche, Lady Antebellum, HI-Q... melodii provocatoare de ochi incetosati si plini de ploaie. Torentiala. Mi-am drenat involuntar si ultima picatura de speranta ca poate va fi bine. Si ca voi reusi. Acum mi-e doar frica. Foarte foarte frica.

Imi ador culoarea. Inca nu m-am hotarat daca am toamna-n par si (ar trebui sa am) soare in ochi, sau sunt doar visine. Vroiam o schimbare si asta a iesit la fix. Daca e ceva ce iubesc la mine, in momentul de fata e parul. Asta pana o sa ma plictisesc. Si cred ca, intr-o vreme, o sa ma plictisesc.

 

Nu am o pasiune pentru pantofii cu toc. Nu as schimba o pereche de tenisi pe o pereche de pantofi cu tocuri uriase. Totusi, cand am vazut perechile astea, mi-a venit in minte cineva care cred ca i-ar adora. Asa ca trebuia sa le postez.

Sa aveti o vara asa cum va doriti! 
Ne citim peste ceva vreme. Poate.

Song of the day: