Initial, postul asta trebuia sa fie despre tot ceea ce s-a intamplat dupa, despre toata luna ce a trecut. Insa am o problema. Nu imi gasesc cuvintele. Mi s-a evaporat inspiratia si nu se mai articuleaza cuvintele. Devin total incoerenta atunci cand trebuie sa vorbesc despre asta.
E greu. E atat de greu incat uneori pur si simplu nu mai vrei nimic. Nu mai crezi in nimic. Uneori, ai tendinta sa nu mai crezi in nimeni, pentru ca cineva ti-a promis ca vine acasa si n-a mai ajuns. Ti se taie respiratia de fiecare data cand te gandesti cat de mult iti lipseste, cat de mult iti doresti sa fie aici si sa te certe. Uneori, ai impresia ca traiesti pe alta planeta. Ca locul tau nu e aici si toti oamenii astia iti sunt in plus. Ai nevoie doar de o singura persoana. Una care lipseste.
Nu credeam ca un om stocheaza atatea amintiri. Nu imi puteam imagina cum un gest, un cuvant sau o privire te pot face sa iti aduci aminte de lucruri insignificante, ce acum cantaresc atat de mult. Ai momente in care te simti prins intr-un cerc vicios, unde se deruleaza bucati de "noi". Chiar daca stii ca nu e deloc sanatos ceea ce faci, tot nu vrei sa pleci. Pentru ca cercul asta e tot ce ti-a mai ramas.
Vezi atatia oameni in jur, care nu apreciaza ceea ce au. Care sunt tot timpul nemultumiti de ceea ce au primit. In cel mai sincer si pozitiv mod, imi vine sa ii strang de gat, ca mai apoi sa ii arunc de pe un pod. Ma tot gandeam de ce ma enerveaza atat atitudinea lor si mi-am dat seama ca ma enerveaza pentru ca au ceva si nu sunt capabili sa se bucure de ceea ce au. Genul asta de oameni nu stiu cum e sa ramai fara nimic. Sa pierzi tot ce conta in viata si sa ramai, dupa ani, cu mainile goale si ochii in lacrimi. E o absurditate sa vrei totul. Mie mi-ar ajunge orice in afara de nimicul ce il am in buzunare.
Mi-e dor si nu il pot stapani. Oricat incerc, oricat ma zbat, inca ma trezesc noaptea si sper sa imi spuna cineva ca a fost doar un cosmar. Inca ma mai intreb "eu ce fac acum?" si inca mai astept sa imi dea cineva un raspuns. Inca mai plang si nu ma pot opri, inca am momente in care sunt debusolata. Dar, nu spun nimic. Pentru ca nu ar face nicio diferenta. Pentru ca oricum m-ar durea si nimeni in afara de o singura persoana, nu mi-ar putea vindeca toate ranile astea.
Niciun cuvant nu e suficient sa descrie ultima luna. Niciun cuvant nu e suficient sa explice tot ce imi curge prin vene. Niciun cuvant nu poate descrie lipsa de speranta ce ma bantuie.
In spatele cuvantului e haos.
Song if the day:
Numai tu stii ce e in sufletul tau, dar esti puternica si o sa treci prin toate. Pana la urma o sa se umple si balta in care stai tu si o sa te poti balaci linistita.
RăspundețiȘtergere