Mi s-a parut potrivit sa-ti scriu tocmai azi. Pentru ca a trecut fix un an de cand ti-am vorbit si cred ca ar trebui sa-ti marturisesc unele lucruri. Tu ziceai ca termenele de valabilitate sunt de-un an. Pentru orice, pentru nimic, pentru oameni.
Concluzia pe care-am tras-o azi dimineata? Timpul nu ma ajuta. Sincer, nu mi-e bine, dar ti-o zic doar tie. Imi lipseste ceva-ul esential. Imi lipseste linistea ce o aveam, echilibrul ala ce ma tinea suspendata in toata nebunia asta. Imi lipsesc oamenii ce suna tot timpul, dar in special in zile din astea, nu pentru ca se tem ca nebunia mi-ar pune stapanire pe simtiri, ci pentru ca stiu ca azi nu mi-e bine. Oamenii care te suna sa iti zic "mi-e dor de tine", chiar daca v-ati vazut ieri. Stii despre ce vorbesc. A incercat cineva sa ma scoata azi din casa. Mi-a zis hai sa iesim. In prima faza, am zis pai hai!, ca mai apoi sa-mi dau seama ca lumea de pe strazi m-ar sufoca. Sa-mi dau seama ca azi, in mod special, nu vreau sa ies, sa vad lume, sa fiu inconjurata de necunoscuti. S-a suparat cand i-am zis s-o lasam pe alta data. Cica cu mine e intotdeauna alta data. Poate are dreptate, dar dupa ce-am ajuns acasa si-am intins totul frumos pe covor, nu cred ca le mai pot aduna. Nu azi, poate maine. O sa inteleaga. Si o sa ii treaca. Sper.
Mi-am dat seama ca ai avut dreptate. Inca o data. Exista foarte putini oameni care-ti umplu existenta si raman. De drag. In rest, esti singur. Si-am inteles acum, la ce fel de singuratate te refereai atunci. Am realizat ce vroiai sa imi explici prin gesturile mici care fac o diferenta. Ai avut dreptate, o fac. Am inteles. In jungla asta, esti pe cont propriu. Nimeni nu o sa iti intinda o mana, decat daca o intind sa te impinga putin mai jos.
Februarie mi-e iluminator. Fatal, ar fi prea mult spus. Februarie zguduie in carapace. Am crescut. Si-am ramas copil. Deocamdata. Si ma mai pot bucura de statutul asta inca vreo 3 luni. Dupa asta, nu stiu ce va fi. Probabil, voi fi nevoita sa fiu eu adultul din mine. Te voi scapa si de responsabilitatea asta. Oricum, m-am luminat. Si-am inteles.
Hai sa-ti zic una buna. O iarna mai tarziu si multe grade in minus, mi-am luat aeroterma. Si tot o iarna mai tarziu, beau ceai. Facut la microunde si care e aproape la fel de rau ca al tau. Si de la toata caldura asta si ceaiul, mi s-a facut mai dor decat imi era. Asa ca am pus la loc de cinste ciocolata pe masa. Poate mai indulceste lucrurile.
In ultimele sunt tratata ca o persoana nebuna. Toti se asteapta sa ma sparg. In public. Sa incep sa plang, sa urlu, sa ma manifest in orice fel. In public. Si devine enervant sa vad cum oamenii vorbesc cu mine de parca sunt de sticla, cand noi stim foarte bine ca nu sunt. Nu am fost niciodata lady-like si nu cred ca pot incepe acum. Tie intotdeauna ti s-a parut ca suferinta in public e falsa. Si aveai dreptate. Nu cred ca mi-as putea intinde toate alea pe un covor, cu public. Sigur nu. Si nu as fi putut sa ii vad cum se uita la mine cu compasiune si sa ii aud cum imi zic cat de superlativ ai fost, cand ti-au hulit existenta. In public.
Am comandat pizza. Si am baut Cola. Si am stat intinsa pe covor pana mi-a iesit aproape tot prin piele. Si tot ce n-a iesit, iese mai tarziu, sa stii. Am stat acolo si m-am gandit ca asta e lucrul cel mai bun pe care l-as putea face azi. Altceva nu stiu ce as fi putut face. In definitiv, nu cred ca ai fi vrut sa fac altceva. Amandurora ne placeau momentele astea de intalnire dintre sine si eu.
Mi-au tot zis "treci peste". Asta a venit de la oameni care n-au pierdut niciodata nimic. Oameni care nu stiu ca nu treci peste, ci treci prin asa ceva. Si am trecut. Am trecut prin toate cele cinci faze, insa nu poti uita un om. Nu stiu ei, eu nu pot. O sa ramai in mine, intotdeauna. O sa fi langa mine, intotdeauna. Nu as suporta sa te stiu in alt loc.
Nu ti-am spus niciodata, dar am stiut. Am stiut ca daca te las sa pleci, nu aveai sa te mai intorci. Ceva din mine stia. De aceea te-am strans in brate asa de tare si te-am tinut tot timpul de mana. Pentru ca stiam ca avea sa fie ultima data. Si tot de aia am plans cand ai plecat. Pentru ca stiam ca avea sa fie ultima data cand te vedeam. Si nu pot sa-mi iert nici acum ca nu ti-am cerut sa ramai. Poate ar fi trebuit.
Bottom line? Mi-e dor de tine a naibii de tare, dar raman pe pozitii. Lucrurile intre mine si ei, intre mine si el nu sunt tocmai cum ar trebui sa fie, dar raman pe pozitii. Am de spus prea multe, pe care totusi le tac (pastram iluzia de toleranta si lady-likeness intr-o oarecare proportie). In principiu, supravietuiesc deci nu-ti fa prea multe griji.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu