Tiny little fractures

Sa zicem ca imi pasa. Ca inca imi pasa si ma doare sa te vad cum iti plangi incompententa de fiecare data. Pentru ca, in definitiv, asta e. Incompetenta de a relationa cu propriile-ti ganduri, cu propriu-ti suflet. Incapacitate de a intelege ca locul asta e mai mult decat globul de cristal in care ai crescut, incapacitatea de a intelege ca nu totul se reduce la tine, la dorintele tale de copil imatur (nu, nu e pleonasm. Copilaria si imaturitatea nu sunt acelasi lucru.), la crizele tale de isterie in care urlii si te incrunti pentru ca lucrurile trebuie sa fie cum vrei tu. E mai mult de atat. Mult mai mult. Tu nu poti intelege asta, nu stii, pentru ca ai primit de fiecare data cand ai cerut. Ti s-a pus totul pe tava, nu intelegi? Nu vezi cum oamenii din jurul tau s-au dat de atatea ori peste cap sa-ti satisfaca capriciile si nu au cerut nimic in schimb? Vrei ca totul sa se invarta in jurul tau, sa ti se dea raportul la fiecare inspiratie sau expiratie, sa fi tu entitatea care impune reguli in univers, care decide sorti si trage linii. Te compatimesc. In cel mai sincer mod. Nu credeam ca voi ajunge sa spun asta, dar o fac. Mi-e mila sa te vad cum ramai cu mainile goale, cum iti pleaca toti oamenii care te iubesc pentru ca pur si simplu s-au saturat sa ii faci sa se simta inferiori, cand de fapt, iti sunt mult superiori. Ai tu o chestie. Undeva, ti-ai dat seama ca ti-e lumea prea mare si oamenii prea multi si vrei sa intimidezi. Da, cu frica stapanesti totul, e adevarat. Insa umilintele si sentimentul de inferioritate indus unor oameni inteligenti ii va face, la un moment dat, sa se rascoale. Sa se ridice impotriva dictaturii. De asta iti pleaca oamenii. De asta singuratatea o vei simti prin fiecare por. Pentru ca nu stii sa apreciezi tot ceea ce ai. Pentru ca nu stii cand e momentul sa ai in suflet o multumire fata de tot ce ai primit. Nu stii sa spui nu imi mai doresc nimic. Superficialitatea de care dai dovada e infinita. Esti ceea ce ai. Si eu ma intreb: daca ti s-ar lua tot ceea ce ai, tu cine ai mai fi? Nu stiu sa iti raspund in mod concret, insa cred ca ai fi de o goliciune cutremuratoare. Ciudat, dar tu nu vezi toate astea. Te consideri perfectiunea intruchipata. Halal perfectiune! Cata ipocrizie... Ne judeci pe toti, ne zambesti ca mai apoi sa iti intorci spatele si sa declari ca iti suntem net inferiori, cand tu te gasesti in incapacitatea de a-ti analiza propriile decizii, propriile erori. Noi suntem unici, tu in schimb, ti-ai despicat sinele in prea multe bucati si ai ajuns un kitch. As fi crezut ca pana la varsta asta ai invatat care sunt lucrurile importante in viata, as fi crezut ca ai crescut si ai realizat ceea ce conteaza cu adevarat. Eu stiu ca am facut-o. Stiu ca am ajuns sa fiu mandra de mine, de cine am devenit. Stiu ca am ajuns sa imi pese mai putin de soarta ta decat imi pasa acum un an, din pacate, o parte din mine inca tine la tine. M-ai dezamagit, m-ai facut sa regret ca am incercat sa te imping, ca am crezut ca intr-o zi, vei fi un om mai bun. Si poate, intr-o zi, vei fi. Dar nu datorita mie. Mi-am luat mainile de pe tine de ceva vreme si am ajuns sa ma intreb de ce le-am pus de la inceput... Paradoxal, nu-mi pare rau ca am facut-o. Timpul mi-a aratat ca ai fost o experienta din care am invatat multe. Ce ti-e si cu sufletul asta... ii trebuie mult pana sa se exfolieze. Sper sa fi bine fara mine. Eu fara tine ma descurc. Si totusi ne prefacem ca ne pasa. Ciudate fiinte mai suntem. 

Later edit: Uitasem sa-ti pun si un cantecel dragut in care sa te regasesti. L-am auzit acum la radio si m-am gandit la tine.

Suitable song: