Mi-am dat seama ca oamenilor, in general, le scriu dupa ce nu mai stiu cum sa le vorbesc. Sau dupa ce nu le mai pot vorbi. Tie nu ti-am scris niciodata, pentru ca am stiut ca esti la un telefon distanta si ca tie, as putea sa iti spun orice fara sa imi fie teama. Pentru ca ai fi gasit o solutie la orice si pentru ca erai vocea ratiunii mele. Si in mod ciudat, te ascultam chiar daca stiam amandoua ca nu imi placea sa o spun cu voce tare.
Obisnuiai sa zici ca nu stii ce e in capul meu. Ca e o lume acolo, dincolo de o lume si ca nu multi inteleg cum functioneaza. Si ai admis, ca uneori ai nevoie de un dictionar sa poti intelege ce iti spun cu adevarat. Si m-ai certat cand a trebuit, mi-ai deschis ochii, m-ai impins mai departe cand ti se parea tie ca dtau prea mult pe loc. Si ai fost acolo, m-ati tinut de mana, de minte si de suflet chiar inainte sa imi pot eu aduce aminte. Si nu am stiut niciodata cum sa iti multumesc sau daca ar fi trebuit sa spun multumesc. Daca nu era implicit. Dar stiu ca ai inteles. Intotdeauna intelegeai, intotdeauna stiai. Si o sa imi fie teribil de dor de stiinta aia. De faptul ca nu trebuia sa vorbesc ca sa stii ca nu e bine.
Da stiu, m-ai avertizat ca viata nu-i usoara si ca lucrurile nu-s roz. Si ca trebuie sa lupt, sa trag cu dintii, sa mai pierd oameni pe drum, sa-mi gasesc altii si sa mai lupt putin inainte sa pot lua o pauza si sa-mi trag sufletul. Si totul ca sa am energia sa o iau de la capat. Si iti ziceam de fiecare data ca pot si ca asta e lupta mea si locul asta e ceea ce imi doresc si ca vreau sa fac ceva pentru mine. M-ai inteles, m-ai impins cand eu nu mai puteam si ai avut incredere in mine la fiecare pas. Pentru asta trebuie sa iti multumesc. Macar acum. Stiu ca nu ar trebui, dar simt eu nevoia sa o fac. Ca prea am tinut totul legat frumos, de dragul de a-i vedea pe toti bine. Si nu stiu cat mai pot sa o fac. Sau daca mai pot sa o fac. Stiu ca nu ai intelege daca as renunta. Intotdeauna mi-ai zis ca nu pot fi eu cea care renunta,ca nu asa m-ai instruit. Si apreciez acum toata morala si toate invataturile, cum nu credeam ca o sa o fac vreodata.
Imi pare rau ca nu am putut fi acolo, dar stiu ca nu ma vroiai acolo. Pentru ca stiai cat de prost stau la capitolul despartiri si cat de greu mi-ar fi fost. Si cat de greu ti-ar fi fost tie. Imi pare rau ca nu am apucat sa mai vin macar o data acasa si ca totul a fost asa de... brusc. Asta ti-ai dorit tu pentru mine, dar uneori ma intreb daca eu imi mai doresc asta. Pentru mine, pentru ei... sau daca vreau doar sa ma intorc acasa. Pentru ca mi-e greu si pentru ca uneori, dorurile nespuse, dor mai tare decat orice.
Ti-as mai scrie dar am un nod mare in gat si se opresc cuvintele in el, se-mpleticesc si se intorc inapoi in stomac. Sa faca valva. Imi pare rau ca nu ti-am scris pana acum. Dar n-am putut.
Imi lipsesti. Enorm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu