N-am mai fost pe aici de multa vreme. Si-am intrat, mai mult din curiozitate, sa vad fonturile galbene de acum o mie de ani. Literally galbene. Si-am constatat ca am o serie de vreo 10 posturi incepute si neterminate, care probabil nu vor mai vedea lumina blogului. Pentru ca nu mai am starile de atunci, si nici ideile ce mi se-nvarteau prin cap. Tin minte, in schimb, ca imi tot propuneam sa mai dau pe aici, dar de fiecare data m-am trezit prinsa in nebuniile curente. Si Doamne, multe mai am!
Poate cu blogul cel nou, o sa dau mai des pe amandoua. Ca prea si-au propus altii sa-mi fac(a) un (alt) blog. Ca nu se pupa farfuriile cu randurile frumos si cu simtiri asezate. Desi, simtire avem si-n randuri si-n farfurii. Poate...
Chiar simt nevoia sa fac ceva pentru mine. In sensul ala, de a avea ceva in care sa te agati in zilele in care esti prea obosit sa iti functioneze creierul la cote normale. Uneori, am senzatia ca lumea asta asteapta cam multe de la mine si nu le mai pot face fata. S-apoi ma trezesc a doua zi dimineata cu cafeaua in mana si cu lista de to do in fata ochilor (mintii, in general). Si-mi gasesc iar locul in lumea agitata si uit de mine si de nevoile oaselor (a se citi sufletului) pana seara. Cand sunt prea... fara niciun fel de vlaga sa il mai ascult. Asa ca ii dau turn off sound, ca mai rezista inca o zi. Oare?
Am zile cu "vreau acasa". Si zile cu "mi-e dor". Am si zile cu "in 10 ani o sa..", cu "asteptam mai mult de la mine", cu "am facut prea multe". Am zile si zile. Am zile cu asteptari si zile cu dezamagiri, zile cu doruri de oameni si locuri, zile cu bucurii din nimicuri si cu impliniri. Am zile in care m-as intinde pe covor si nu m-as misca de acolo, dar stiu ca nu mai e proper si ca nu m-ar ridica nimeni. Sau nu s-ar aseza nimeni. Am zile in care mi-ar placea sa fiu copila si cea mai mare problema a mea sa fie faptul ca am luat 3 la Geografie. Si sa fie o intreaga tragedie ca am de invatat o tona de comentarii la romana. Insa, am invatat ca adevaratele tragedii si dureri nu-s astea. Durerile inseamna sa-ti lipseasca oameni iubiti si sa ii stii la mii de kilometri, tragediile inseamna sa nu ii mai stii deloc, sau sa te gandesti ca in orice moment nu va mai raspunde nimeni la telefon cand o sa ii suni. Tragediile sunt parintii care nu stiu sa fie parinti pentru copii, copiii care n-au sansa la o familie, oameni care n-au sansa la o viata normala doar pentru ca sansa asta nu li s-a oferit niciodata. Astea-s tragedii. Astea-s dureri. Restul... sunt neimportante.
Mi-am descoperit limitele. Fizice, psihice si emotionale. Mi-am intrecut propriile asteptari si sunt zile in care ma bucura. Alteori, ma intreb daca am facut chiar eu lucrurile alea. Daca am reusit, daca am putut. Si uneori ma simt ratacita in mine. Ca si cum nu mai stiu ce caut si ce-mi doresc. Daca toata lupta asta duce la ceva bun. Lupta asta cu mine si cu lumea. Si uneori inca imi doresc sa renunt. Doar ca mi-am dezvoltat o constiinta care-mi zice ca nu pot. Si ca nu vreau sa renunt. Ca nu mi-as ierta niciodata asta.
Am intalnit oameni frumosi. Inspirationali chiar. Oameni care au vazut atat de multe lucruri odioase, dar au povesti atat de frumoase... Oameni care au luptat pentru ce si-au dorit si au reusit intr-un final. Si-acum isi traiesc visul si inspira prin simpla prezenta. Si nu pot decat sa multumesc cuiva, acolo sus, ca mi-a dat ocazia sa-i intalnesc. Si sa inteleg ca totul vine cu un pret, dar ca poti sa platesti pretul ala altfel. Mai uman.
Am realizat ca nu mi-am facut unghiile de vreo luna jumate cu lac colorat. Si nici macar oferta aia la OPI nu m-a tentat. Si n-am fost sa le iau. Si ma gandeam acum, ca poate daca-mi fac unghiile mai verzi devin mai eco. Sau mai cu iz de Craciun, ca tot pare in trend sa scrie mare pe tine "a venit iarna, bai!".
Unii oameni inca se indoiesc. Si altii s-au lamurit. Si-au acceptat. Si mi-au zis "Bravo, ma! Esti tare, copila!". Si altii tac. Dar am invatat sa incerc sa mut munti, sa ma murdaresc pe maini si cum cineva pe care il admir a spus "you do what you need to get the job done and you keep yourself sane. No matter what. When you can't keep going, you take some time off and you find yourself.". Si cred ca e unul dintre lucrurile cele mai edificatoare pe care le-am auzit.
Song of the month:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu