Call me maybe

Nu am stiut niciodata sa pierd. Oameni, locuri, emotii. M-am legat intotdeauna foarte greu de lucrurile care mi-au facut bine si-am facut noduri gordiene. Si n-am stiut niciodata cand e momentul sa renunt si sa plec. Am ramas acolo, langa cauzele pierdute si mi-am oftat neputinta, pana au venit altii sa-mi puna mana pe umar si sa-mi explice ca esecurile-s normale.

Nu-mi amintesc sa-mi fi dorit, mai mult decat acum, sa fiu mediocra. Sa rezum totul la momente banale care-ar fi definit povesti. Sa fie totul amortit si sa-l vad ca pe-un film, intr-o sala de cinema supraaglomerata. Sa fie filmul ala la care iesi cu prietenii si zambiti toti cand se termina, dar nu-ti lasa nimic la care sa te gandesti. Genul ala de film care iti placea tie. Dar nu, nu... eu nu pot fi un film. Eu nu rulez pe-un ecran imbacsit de praf si la mine-n sala nu se inghesuie oamenii cu popcorn. Mi-a trebuit mie interactiune cu publicul si acte, mi-a trebuit sala plina si figuranti pe scena si m-am trezit cu prea multa recuzita si prea putin spatiu de depozitare. Si n-as vrea nimic mai mult acum, decat sa-ti fiu imaginea de pe ecranul argintiu. Si nu pot.


Ultima data cand te-am vazut aveai o camasa neagra descheiata. Si un tricou alb sub ea. Si nu stiai ca s-a inventat piaptanul si cafeaua de dimineata. Si aveai asa un aer de atemporalitate in timp ce te uitai la televizor, de parca totul se intampla in alta dimensiune. Iar eu, eu am fost fascinata. Si n-am stiut cum sa reactionez cand mi-am dat seama ca ma urmarisesi tot timpul in care-ti studiam gesturile.  Si-am inceput sa radem ca doi nebuni. Si mi-ai zis ca-s frumoasa cand iti zambesc asa. Vroiam doar sa te anunt ca mi-am pierdut zambetul. Daca nu te deranjez prea mult, te-as ruga sa-l cauti prin buzunare. Nu-mi amintesc daca aveai ultima daca cand te-am vazut. 

Nu am vorbit nimanui cat ti-am vorbit tie. Si n-am lasat pe nimeni sa plece cu tot cu carapace. In afara de tine. Si mi-am pus la colt intuitia, sa te pot lasa langa mine. Chiar daca nu ti-am putut niciodata citi gandurile, intentiile tale au fost mai mult decat evidente. Poate asta a fost unul din putinele motive pentru care am plonjat cu capul inainte. Nu m-am temut niciodata de apa, insa n-am stiut ca aveam sa ma confrunt cu un tsunami. M-ai umplut de intrebari, dar astept sa-mi dai si niste raspunsuri. In schimbi, tu imi tot plutesti prin sine, de parca ar fi al tau. Tocmai cand eram aproape sa ma dau tie, am realizat ca fericirea nu vine niciodata atunci cand trebuie. 


Te rog, macar in noaptea asta, lasa-ma sa dorm.


PS: Azi mi-a sunat telefonul si am vazut ca era un numar necunoscut. Speram sa fie al tau, insa n-a mai sunat.