Stupid little child.

E abia septembrie si am pierdut oameni. Unii au plecat, altora le-am plecat eu. E ciudat sa fi nevoit sa te gandesti la lucruri care erau indubitabile in ianuarie. Dar acum e septembrie si toata lumea e intoarsa pe dos. Atunci nu ma gandeam ca poti pierde pe cineva pe care il iubesti, ca poti renunta la oamenii care ti-au fost alaturi si ca iti poti pierde cei mai buni prieteni. Toate intr-un an. 

Ajungi in situatia in care iti intorci gandurile de atatea ori in momentele alea si te intrebi daca esti sau nu vinovat, daca ai fi putut sau nu schimba ceva, iar toate lucrurile astea nu fac decat sa sape in tine. Daca ar fi putin mai simplu si ai stii ca ti-ar mai raspunde la telefon i-ai suna si le-ai zice "mi-e dor de voi.", numai ca si-au schimbat numerele sau pur si simplu degetele tale nu mai stiu sa aleaga tastele potrivite. Si atunci cand vrei si nu poti (ceea ce sucks in orice situatie), iti bagi si mai tare piciorul in ce ti-a mai ramas. 

Cred Stiu ca nimic nu este indubitabil. Nimic nu e permanent. Nici macar sinele ce il ascunzi in oase. Il pierzi si pe el, il arunci, il uiti. te uiti. Daca ti-ai aminti, implicit ti-ai pune bagajul in spate si ar trebui sa iti aduci aminte de fiecare cicatrice, de fiecare om, de fiecare loc, de fiecare senzatie.

Nu credeam ca e posibil sa revin aici. La starea asta, la senzatiile astea. Dar, se poate. Nu credeam ca pot sa dau cu piciorul la visul ala mare, la povestea aia ce incepea sa para atat de reala.... Silly me (aka stupid me). Ce a mai ramas? Lipsa acuta de oameni sa ma tina de mana, maini goale si piele crapata.

Back to basic. Back to black.