Detasare. De tot, de toti, de toate. Am ajuns la concluzia in jurul careia ma invarteam de atata vreme. Oamenii nu merita sa te atasezi. De fapt, oamenii nu merita nimic, insa noi traim intr-o societate ce se vrea civilizata si trebuie sa socializam. De voie sau de nevoie. Si implicit, trebuie sa ii zambesti frumos, ba chiar sa o si pupi!, pe cea pe care ai vrea sa o ignori, doar ca sa nu ti se ingretoseze si mai mult eul de la ipocrizie. Da, ipocrizie. Toti o avem intr-o doza mai mare sau mai mica. Pentru ca stam aici, in fata unor oameni care ne dezgusta pana in maduva sufletului si le zambim. Pentru ca spunem vai cat de prieteni suntem noi, cand realitatea nu are nicio legatura cu iluziile servite pe post de pranz. E ipocrizie si cand iti complimentezi colega pentru bluza cea noua si hidoasa, cand le zambesti prietenilor si le spui ca nu pleci nicaieri, cand de fapt tot ce iti doresti e sa le intorci spatele. E ipocrizie si atunci cand te prefaci ca el nu mai exista si tipul ala din club il va substitui perfect. Da, suntem o rasa de ipocriti.
Deviez de la subiect. Aici nu e vorba doar de ipocrizie. E vorba despre dezgust, din ala pur care iti iese prin fiecare por disponibil si indisponibil. E vorba despre spatiul ala pe care il lasi intre tine si restul lumii, despre cat de bine poti sa iti etansezi tu sinele fata de toti. E vorba despre oameni si sentimente. Despre asta era vorba de la inceput. Despre oameni care iti spun ca vor sa te vada fericiti si isi baga adanc piciorul in ea cu prima ocazie. Despre oameni care ar da orice sa te vada la pamant, sangerand daca e posibil si te privesc de sus asteptand sa le ceri ajutorul. sa poata ei sa iti dovedeasca ce capabili sunt sa te ajute si de cate ori te-au tinut de mana cand te durea sau cadeai. E vorba despre oameni ce pun intrebari tampite, dar sunt atat de superficiali incat nici macar nu cauta un raspuns adevarat, ci cauta doar o metoda de a iti spune cum li s-a rupt coada la pruna azi dimineata cand urcau in tramvai.
Cred ca am ajuns la o limita a suportabilitatii. Surprinzator, am si eu o limita. Una care urla ca pana aici a fost. Pana aici mi-am facut griji pentru oameni ce nu merita. Pana aici mi-a pasat de fericirea altora, mai mult decat a mea. Pana aici am refuzat sa pun spatiul ala intre mine si restul lumii.
Acum e spatiu. E gol si liniste. Si negru. Si e bine. E lipsa de oameni care sa te caute doar atunci cand au nevoie de ceva, pentru ca acum sunt constienti ca s-a terminat cu sfaturile si consolarile. Majoritatea s-au conformat, restul urmeaza. S-a terminat cu grijile ca X nu e fericit, iar Y are o problema cu viitorul fost iubit care ii inunda mailul cu lacrimi online.
Poate au dreptate cand imi zic ceva s-a schimbat in mine. Ca nu am fost niciodata asa. De fapt, nimic nu s-a schimbat in mine. S-au schimbat doar perspective. Iar perspectivele astea noi le ador.
Song of the day:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu