Cand esti la 2000 de kilometri de casa, realizezi cat iti lipsesc unii oameni. Si cat de mult conteaza lucrurile mici. Da, lucrurile alea mici chiar conteaza. Cel putin pentru unii dintre noi. Iti dai seama ca te dor toate dorurile prin fiecare por si nu stii cum sa faci sa nu mai doara. in general, durerea cand iese, ia forma lichida.
E epuizant. Sa zambesti frumos si sa zici "mi-e bine". Cand tie, de fapt, nu iti e. Cand tu, de fapt, nu stii daca asta e bine sau e doar mai putin rau decat a fost. Si nu stii daca ar trebui sa te multumesti cu situatia actuala sau ar trebui sa aspiri la ceva mai mult.
Am ajuns sa urasc promisiunile. Pentru ca de cele mai multe ori, ceea ce promiti, sau iti e promis, nu se intampla. Si ti-e a dracului de greu sa treci peste sau prin, in functie de caz. Si uneori ti-e a dracului de greu sa te prefaci ca nimic nu s-a intamplat si ca in tine nu s-a rupt nimic.
Mi-e oficial dor de mare. Da stiu, probabil e perioada aia a anului si probabil, o astept mai mult ca niciodata. Astept mai mult ca niciodata orice e familiar si miroase cat de cat a ceva ce iubesc. Sau am iubit. Sau de unloc unde m-am intamplat. Mi-e dor sa ma-ntregesc. Serios.
Uneori ajung blank. Nu am nimic pe retina si totul se invarte si eu nu sunt nicaieri de gasit. Si uneori ma sperie faptul ca m-as putea pierde cu totul in capul meu. Si alteori, ma sperie faptul ca nu m-as mai putea regasi.
Nu am mai scris de multa vreme. Imi tot zic ca mi-e prea bine sa pot scrie, ca nimeni nu scrie atunci cand e fericit. Incep sa cred ca m-am mintit in tot timpul asta. Nu scriu pentru ca mi-e frica de ce voi scrie. Mi-e teama de ce voi citi dupa. Stiu ca odata ce-am inceput, nu ma voi putea opri... iar asta e cel mai liniar drum spre o cadere.
PS: Spuneti "Te iubesc". Purtati esarfe. Mancati mere verzi. Bucurati-va de soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu